Rose şi Adrian - Academia Vampirilor - Primul vis

       În somn l-am visat pe Adrian Ivashkov. Mă aflam cu el din nou pe verandă, numai că era vară. Aerul era plăcut şi cald, iar soarele strălucea pe cer, învăluind totul într-o lumină aurie. Nu mai stătusem într-un asemenea soare de când trăisem printre oameni. De jur împrejur, munţii şi văile erau verzi şi plini de viaţă. Păsările cântau pretutindeni.
       Adrian de sprijini de balustrada verandei, îmi aruncă mai întâi o privire fugară şi-apoi îşi întoarse din nou ochii spre mine fuxîndu-mă cu surprindere când că recunoscu.
       "Ah. Nu mă aşteptam să te văd aici."
       Zîmbi.
       "Am avut dreptate. Chiar că eşti ucigătoare când eşti aranjată."
       Instictiv, mi-am atins pielea din jurul ochiului.
       "A dispărut", spuse el.
       Chiar şi fără să pot vedea, ştiam cumva că avea dreptate.
       "Nu fumezi."
       "Un obicei prost", spuse el. Îmi făcu semn cu capul. "Ţi-e teamă? Ai foarte multe talismane."
       M-am încruntat, apoi am privit în jos, nu-mi obresvasem hainele. Purtam o pereche de blugi înfloraţicare-mi atrăseseră odată atenţia într-un magazin, dar pe care nu-mi permisesem să-i cumpăr. Aveam un tricou tăiat scurt, care îmi lăsa liber abdomenul şi aveam un inel în buric. Întotdeuna îmi dorisem să-mi fac un piercing în buric, dar niciodată nu avusesem bani. Talismanul pe care îl purtam acum era ceva mic de argint şi, la capătul lui, atârna acel pandativ ciudat ca un ochi pe care mi-l dăruise maică-mea. La încheietura mâinii aveam chiotki-ul Lissei.
       Am ridicat privirea înapoi la Adrian, studiind felul în care soarele strălucea în părul lui castaniu. Aici, în plină lumină a zilei, vedeam că ochii lui erau ăntr-adevăr verzi - un smarald intens, spre deosebire de jadul pal al Lissei. Un gând neliniştitor îmi trecu brusc prin minte.
       "Nu te deranjează tot soarele ăsta?"
       Ridică leneş din umeri.
       "Nuu. E visul meu."
       "Nu,e al meu."
       "Eşti sigură?"
       Zâmbetul îi reveni.
       M-am simţit încurcată.
       "Nu... nu ştiu."
       El chicoti, dar, o clipă mai târziu, râsul îi pieri. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, părea serios.
       "De ce eşti înconjurată de atâta întuneric?"
        M-am încruntat.
        "Ce?"
       "Eşti înconjurată de întunecime."
        Ochii lui mă cercetară cu şirtenie, dar nu într-un fel necuviincios.
       "N-am mai văzut niciodată pe cineva ca tine. Umbre peste tot. N-aş fi bănuit nicodată. Chiar şi când stai aici, umbrele continuă să crească."
       Am coborât privirea la mâinile mele, dar n-am văzut nimic ieşit din comun. Am ridicat privirea înapoi.
       "Sunt atinsă de umbră..."
       "Ce înseamnă asta?"
       "Am murit odată."
       Nu mai vorbisem cu nimeni despre acest lucru, în afară de Lissa şi de Victor Dashkov, dar acesta era un vis. Nu conta.
       "Şi m-am întors la viaţă."
       Faţa i se lumină de uimire.
       "Ah, interesant..."
       M-am trezit.